Persoanele deja familiarizate cu subiectul, care nu au nevoie de introduceri sau de perspective istorice și care cunosc problematica aferentă, pot trece direct la capitolul ”Există, totuși, o soluție?”.

Prezentare generală

Cu titlu de introducere, Codul Fiscal prevede la art. 20 două facilități fiscale care au suscitat dintotdeauna interesul contribuabililor, în special al celor din industria IT. Pe scurt, aceste facilități sunt:

În mod evident, deși facilitatea nr. 2 prezintă avantaje fiscale care nu pot fi trecute cu vederea (amortizarea accelerată este acea metodă de amortizare în care 50% din valoarea activului se amortizează în primul an, iar restul liniar), prima facilitate este cea care a generat cele mai multe discuții la nivel practic.

Marea majoritate a acestor discuții se referă la o imposibilitate a aplicării facilității în viața reală. Motivul este unul suficient de puternic încât să descurajeze contribuabilii în a face apel la facilitate. Astfel, Codul Fiscal prevede că în aplicarea dispozițiilor sale se elaborează norme privind deducerile pentru cheltuielile de cercetare-dezvoltare, aprobate prin ordin comun al ministrului finanţelor publice şi al ministrului educaţiei şi cercetării ştiinţifice.

Din păcate, astfel de norme au fost adoptate abia la nivelul anului 2016 – este vorba în concret de Ordinul nr. 4947/2016 privind încadrarea în activitatea de cercetare-dezvoltare aplicativă şi/sau de dezvoltare tehnologică.

Deși prevederile ordinului menționat mai sus aveau ca scop identificarea și circumstanțierea activităților de cercetare-dezvoltare, inclusiv prin înființarea unui registru al experților în cercetare-dezvoltare care ar fi urmat să avizeze proiectele anterior demarării acestora, legiuitorul a decis să îl abroge prin emiterea Ordinului 2326/2017 privind stabilirea procedurii de acordare a facilităţii fiscale prevăzute la art. 60 pct. 3 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

În mod evident, cele două ordine nu au nicio altă legătură între ele, cu excepția faptului că cel din urmă îl abrogă pe cel dintâi.

Rezultatul tehnicii legislative utilizate de către legiuitor este descurajant: în momentul de față singurele norme care reglementează facilitățile aferente activităților de cercetare-dezvoltare sunt cele prevăzute de art. 20 din Codul Fiscal, care însă nu pot fi aplicate din punct de vedere practic, întrucât nu permit contribuabililor să identifice cu precizie rezonabilă sfera activităților de cercetare-dezvoltare eligibile pentru deductibilitate.

Din aceste motive, implicațiile practice ale facilităților au fost minime, contribuabilii fiind extrem de reticenți în a apela la acestea, ca urmare a riscului ridicat ca organele fiscale să recalifice activitățile de cercetare-dezvoltare, fapt ce ar fi condus la majorări retroactive ale impozitului pe profit.

Există, totuși, o soluție?

În opinia noastră, o soluție care poate prezenta garanții de funcționare conform așteptărilor este emiterea unei soluții fiscale individuale anticipate (”SFIA”). SFIA reprezintă un mecanism prevăzut de Codul de procedură fiscală și de Ordinul Președintelui A.N.A.F. nr. 3736/2015, care se finalizează cu emiterea de către organul fiscal a unui act administrativ prin care se reglementează o situație fiscală de fapt viitoare. Practic, prin emiterea SFIA, contribuabilul se asigură de faptul că dezlegarea dată de organul fiscal situației prezentate nu poate fi diferită cu ocazia unei eventuale inspecții fiscale, câtă vreme situațiile prescrise prin SFIA sunt respectate.

Ok, dar incoveniente?

Principalul inconvenient îl constituie taxa de emitere a SFIA, care este de 5.000 EUR pentru contribuabilii mari și de 3.000 EUR pentru celelalte categorii de contribuabili. Acest aspect devine cu atât mai costisitor cu cât  organele fiscale emit câte o soluție fiscală pentru fiecare situație fiscală de fapt și pentru fiecare obligație fiscală. Practic, nu poate fi utilizată o soluție fiscală obținută pentru un anumit proiect de cercetare-dezvoltare în cazul altui proiect diferit ca situație fiscală aplicabilă.

Alte posibile inconveniente ar fi: (i) modificările de legislație pot conduce la inaplicabilitatea soluției fiscale; (ii) procedura de emitere poate dura, adesea peste termenul legal de până la 3 luni.

Având în vedere mecanismul SFIA, soluția poate suscita interes atât timp cât economiile făcute de contribuabil cu deducerea suplimentară vor fi mai mari decât cheltuiala făcută cu taxa de emitere a SFIA (5.000 sau 3.000 EUR). Prin urmare, mecanismul poate veni în sprijinul companiilor cu bugete importante alocate proiectelor de cercetare-dezvoltare. O modalitate prin care companiile mici și mijlocii, cu bugete mai mici pentru activități de cercetare-dezvoltare, ar putea totuși beneficia de facilitate, având la dispoziție o SFIA și reducând povara costului emiterii acesteia, o poate constitui utilizarea acordurile de cooperare în domeniul cercetării-dezvoltării, despre care am vorbit aici, cu precădere sub forma întreprinderilor în comun dedicate unei astfel de activități.